ÎNVIEREA PE CARE UNII N-AU CUNOSCUT-O ...

Încercând să-L prezint pe Isus înviat, într-una din zile, un profesor respectabil din oraşul meu m-a apostrofat în mijlocul cancelariei: „Domnule, dumneata eşti un om de cultură, cum poţi să crezi în legende !?”. Apropos, a fost învierea Lui un mit? Evenimentul cel mai de preţ al omenirii să fie o farsă? A fost Isus o legendă? Îl cunoaştem noi pe Cel de la naşterea căruia s-a despărţit istoria în două? Pe Cel în Numele căruia cerem binecuvântare, cerem vindecare, cerem milă şi-ndurare? În Numele căruia întind mâna cerşetorii, suntem botezaţi şi cununaţi, ni se face slujba la cimitir? Îl cunoaştem pe Acela despre care s-au scris cele mai multe cărţi şi s-au compus cele mai multe imnuri din întrega civilizaţie? Pe singura Persoană de sub ceruri „în Numele căruia putem fi mântuiţi” (F.A. 4:12) ?În dimineaţa învierii, Maria Magdalena L-a-ntâlnit pe Isus, dar nu L-a cunoscut. „A crezut că e grădinarul”, menţionează Evanghelia după Ioan. În după amiaza aceleaşi zile, doi dintre ucenicii Săi care se refugiau la Emaus, s-au întâlnit pe drum cu Cel Înviat. Au mers câteva mile cu El şi nu L-au cunoscut. „Pentru că ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască”, citează evanghelistul Luca. Cu trei zile în urmă, evreii, puşi în faţa celei mai importante alegeri din istorie (între Isus şi Baraba), nu-L cunoscuseră pe Împăratul lor. Şi au ales un vechi instigator la revoltă. Preoţii şi cărturarii, saducheii şi fariseii, nu L-au cunoscut pe Mesia. Şi, au hotărât să-L răstignească pe-o cruce. Acolo I-au bătut piroane în mâini, I-au pus o cunună de spini pe cap, I-au străpuns coasta c-o suliţă. Şi toate acestea pentru că Isus „a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”, subliniază apostolul iubirii. În aceeaşi dimineaţă în care ucenicii au plecat speriaţi de la mormânt, lăsând-o acolo pe Maria cu ochii plini de lacrimi, îngroziţi de vestea pe care îşi doreau din toată inima să n-o fi auzit, marii preoţi şi fariseii au hotărât să însceneze o minciună colosală prin care să justifice mormântul gol: "Isus n-a înviat, I-au furat trupul ucenicii” (Matei 28:13) ! La naşterea Sa, steaua Îl cunoscuse pe Prunc, şi a călăuzit înţelepţii la staulul ce-i era gazdă. Oştile cereşti Îi cântaseră imnuri pe câmpiile Betleemului. Marea Îi cunoscuse glasul Creatorului şi s-a retras mută la porunca Acestuia. Boala Îi cunoscuse autoritatea şi scăpa prada din mână în prezenţa Sa. Soarele n-a putut străluci când şi-a cunoscut Stăpânul în chinuri, şi s-a stins în amiaza mare. Pământul s-a cutremurat şi el, şi-a depus mărturie pentru divinitate. A venit rândul morţii să-L cunoască, şi-a fost biruită şi ea. Căci, Preaiubitului Lui Dumnezeu „nu i-a fost îngăduit să vadă putrezirea” (Ps. 16:10). „El nu a oprit răstignirea. A înviat din morţi” (Dorothy Sayers).Învierea, această „dovedire” a Lui Hristos că este Dumnezeu (Rom. 1:4), este ceea ce-L separă pe Isus de orice pretinşi mântuitori ai lumii. „Nu evangheliile explică învierea din morţi a lui Hristos, ci aceasta (învierea) le explică pe ele” (John S. Whale). Căci, credinţa creştină începe şi continuă de la mormântul gol. Toată istoria s-a îndreptat într-acolo şi se derulează de acolo. De la mormântul Lui Hristos. Acolo, unde a treia zi de la răstignire Dumnezeu a arătat omenirii că Isus din Nazaret este Fiul Său, prin faptul că „L-a înviat din morţi” (F.A. 13:30). Acolo, unde Dumnezeu a contrazis diavolul şi pe omul păcătos, care după ce-L răstignise pe Domnul vieţii, I-au sigilat mormântul să nu evadeze! Dar „piatra de la intrarea în mormânt nu a fost decât o fărâmă de nisip pentru Stânca Veacurilor aflată înăuntru !" (Fred Beck). Învierea din morţi a Lui Isus pare mai degrabă să creeze dificultăţi credinţei decât s-o-ncurajeze. Şi totuşi, este evenimentul care constituie cea mai mare piedică în calea negării şi nimicirii credinţei creştine. A fost subiectul central al propovăduirii lui Pavel, al apostolilor şi-al martirilor, este secretul creşterii miraculoase a bisericii primare, este forţa mobilizatoare a răspândirii Evangheliei pe întregul pământ. "A înviat!" era strigătul victorios al primilor creştini, care au dus mesajul până la „marginea Pământului”. Datorită învierii, Biserica dăinuieşte, persistă în timp şi încă se răspândeşte. Este vie, pentru că Hristos este viu !Învierea este cea mai mare dovadă din istoria lumii (F.A. 1:3), cea mai mare putere a creştinismului (Romani 1:4), cea mai mare descoperire a puterii Lui Dumnezeu (Efeseni 1:20), cel mai mare adevăr al Evangheliei (1 Corinteni 15:3-4), cea mai mare realitate a credinţei (1 Tesaloniceni 4:14), cel mai mare îndemn la sfinţire (Romani 6:9-12), cea mai mare nădejde la învierea morţilor (1 Corinteni 15: 12, 20). Dumnezeu „ne-a născut din nou prin învierea Lui Hristos din morţi, la o nădejde vie, la o moştenire nestricăcioasă ..., păstrată în ceruri pentru noi” (1 Petru 1:3). Ea dovedeşte că adevărul e mai tare ca minciuna, ca dragostea e mai tare ca ura, că binele e mai tare ca răul, că viaţa e mai tare ca moartea.Ce-ar mai putea face Dumnezeu şi n-a făcut, ca oamenii să creadă cele spuse mai sus? Oare ce motiv determină omenirea să nu creadă în înviere? De ce cred oamenii în reîncarnare, în filosofiile care promovează „nimicul de dincolo de mormânt”, în ştiinţele care afirmă răspicat că omul e descendent din maimuţă? De ce e Învierea atât de contestată? Pentru că presupune miraculosul, mai presus de mintea umană? Pentru că a fost batjocorită şi ridicularizată de filosofii greci din timpul bisericii primare? Pentru că s-au instrumentat tot felul de invenţii diabolice: ucenicii au avut halucinaţii, Isus nu a murit ci doar a leşinat, femeile au greşit mormântul, Isus şi-a regizat moartea (Hook Hookfield)? Pentru că James Cameron a venit în SUA cu două cutii de oase găsite la Talpiot şi a cerut să fie recunoscute ca provenind din mormântul lui Isus (nu de la Ierusalim !?), pentru că Dan Brown a scris un roman stupid, încercând să schimbe istoria? Categoric, nu. Ci pentru un singur şi simplu motiv: din cauza păcatului, oamenii sunt despărţiţi de Dumnezeu şi se tem că atunci când vor muri vor fi daţi de ruşine! De aceea ei nu vor să existe înviere! Căci, le este rânduit „să moară o singură dată iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Dar, oricât ar dori s-o evite, nu vor putea s-o desfiinţeze.Noi care citim Evangheliile, la mare distanţă în timp după Învierea pe care-o avem tipărită în calendare, uităm cât de greu le-a fost ucenicilor să creadă (Philip Yancey). Mormântul gol nu-i convinsese decât că Isus nu mai era acolo, nu şi că înviase. „Unii s-au îndoit”, chiar după ce I s-au închinat (Matei 28:17). Pentru a-i convinge pe aceşti sceptici au fost necesare întâlniri personale cu Cel care le fusese Învăţător timp de trei ani. Timp de şase săptămâni a fost văzut de sute de persoane. Ei au fost martorii oculari ai unui Isus Înviat. Dar reţineţi: nici un necredincios nu L-a văzut de la Învierea Sa! În seara învierii, Toma, numit şi Necredinciosul, n-a fost în odaia de sus când Isus a vizitat ucenicii. Dar o duminică mai târziu, când a atins pe Cel ce e veşnic viu, Acesta i-a replicat: „Pentru că m-ai văzut ai crezut, dar ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20:29)”. Deşi multe elemente ale Învierii ne pot duce la o credinţă, nici unul nu ne-o impune. Credinţa presupune posibilitatea de a o respinge, altfel nu ar mai fi credinţă. Azi, la 2000 de ani de la eveniment, ce implicaţii are învierea? E cunoscută de toţi oamenii? Ce facem cu acest Hristos înviat? Dacă murea şi putrezea, probabil puteam sfida poruncile Lui. Dar, a înviat din morţi şi e viu, de aceea, nu poate fi ignorat! Cine o face, e riscul lui etern. "După mine, poziţia pe care o ai privind faptul învierii, nu mai este teologie creştină. Pentru mine, creştinismul rămâne în picioare sau se prăbuşeşte odată cu învierea (Lui Hristos)" (Theodorus Harnack). Avem mărturia vieţilor schimbate ale ucenicilor, mărturia duşmanilor lui Isus (care au născocit de-a lungul istoriei grele teorii alternativ-conspirative la învierea Sa), avem mărturiile documentare ale Evangheliilor şi ale Noului Testament, ale istoriei seculare, ajungând să fim puşi astăzi faţă-n faţă cu obligaţia de a ne decide asupra lui Hristos : "Îl vom asculta, urma, sluji, vom trăi şi vom muri pentru El, sau prin tactica struţului vom băga capul în nisip şi vom pretinde că n-am auzit nimic, ca să nu fim copleşiţi de mulţimea dovezilor şi de realitatea prezenţei Lui vii ?" (Teodor Macavei). O asemenea sfidare făţişă a realităţii nu se lasă nepedepsită! Ce fel de creştini am putea fi dacă învierea ne lasă reci, dacă misiunea ne este indiferentă, dacă diaconia nu ne interesează, dacă predica, şcoala duminicală, biserica nu ne atrage? Dacă „Christos Anesti !” (Hristos a înviat!), e doar un salut din buze şi nu din inimă?Cu voia noastră sau nu, într-o zi vom să învia şi noi. „Dumnezeu nu va lăsa moartea să învingă” (John Donne). Biblia ne avertizează însă că există posibilitatea ca în ziua aceea, când unii vor încerca să se justifice, Cel Înviat să le răspundă: „niciodată nu v-am cunoscut !” (Matei 7:23). El ne cunoaşte foarte bine. Ne citeşte gândurile, ne ştie cuvintele înainte să le rostim. Ştie orice lucru ascuns al nostru. Orice pas. Orice acţiune. Ştie dacă venim la biserică mânaţi de Mâna Sa, ori de mâna părinţilor, a partenerului, a fricii. Nu uita, „ţi se va răsplăti la Învierea din morţi” (Luca 14:14). Intră în biserică şi lasă-L pe Isus să te inunde. Întâlneşte-L Personal. Să Îl poţi cunoaşte. Căci dacă nu-L cunoaşti pe Isus, şi învierea Sa, ghici cine e pierdut?